Iazigul

vineri, 18 ianuarie 2019

CRIZA SURPLUSULUI DE ALIMENTE

DEUTSCHE WELLE : Știați că, anual, 1,3 miliarde de tone de alimente aterizează în tomberoane, la nivel mondial?

Mda, problema este că, în opinia mea, dacă se produce prea mult în țările zis-dezvoltate, în altele nu este destul. Așa că, firesc, ne întrebăm de ce se produce prea mult pentru populația țărilor dezvoltate ? De unde acest dezechilibru generator de tensiuni sociale și acte contra păcii și conviețuirii pașnice pe planeta noastră ? Cred că din goana după profit a relativ puține companii și din lăcomia consumatorilor. Aceștia au deja o educație consumatoristă, nu îndreptată spre binele social colectiv, fie el național, fie mondial, educație insistent dirijată de către statele respective, sub controlul corporațiilor dominante. Instituțiile formal implicate în educație și sănătate, nu mai spun de forțele politice acaparate și subordonate de factom urmăresc realizarea unei stări de bine preferențiale, în fond nedemocratice ( dacă azi mai sugerează ceva conceptul de democrație...). O repartizare justă (moralmente), o stare generală de dialog constructiv, neobstrucționat de interese materiale și de putere egoiste este de dorit pe planetă. Mult prea mulți factori, mulți obiectivi și foarte mulți subiectivi, influențează starea de inegalitate, inechitate, subdezvoltare. Atâta timp cât nu există vectori spirituali de înaltă moralitate în relațiile dintre țări, comunități,indivizi, dezechilibrele vor genera altele și altele și contradicții exacerbate, considerate ireductibile. Totuși, cred că lumea nu e așa. Cred că evoluția societăților umane se poate măsura la un moment dat , printr-o stare de alăturare benefică a tendințelor de devenire a speciei umane. Și viața e prea scurtă, ca și viziunile dominante actualmente printre doctrinele economico-politice de pe harta lumii. Simțul unei predestinări spiritual-elevate a speciei nu precumpănește în contemporaneitate decât în acțiunile neconvergente, lipsite de impact inerțial esențial, ale diferitelor persoane sau personalități, grupări și, poate , curente de gândire, nesusținute în ceea ce au fundamental pentru binele general al umanității, de către structurile organizatorice și administrative în exercițiu astăzi. Persistă așadar, un etern DE CE ? Ce ar trebui să facem noi, ca minți și energii individuale, ca să contribuim la un progres pacific al umanității, menit să înfrunte problemele de anvergură cosmică ale societății imane ? Cataclismele, evoluția universului, originea și starea lui, comunicarea și deplasarea interplanetară, fenomenologia timpilor existenței ......Se poate oare, totuși, să credem că educația generozității interumane ar fi un proces necesar și realizabil ? Să încercăm oare , să credem că schimburile de valori între civilizații, popoare, triburi și state pot primi o altă turnură decât a profitabilității mercantile și a perpetuarii diverselor moduri de dominație ??? Să credem în ajutorul reciproc ? "To believe or not to believe" that is the question ... Ah, tentația asta a globalizării limbii..

vineri, 11 ianuarie 2019

“Marea Unire – România, la 100 de ani” - Documentar video

joi, 20 decembrie 2018

Despre Țigani : ȘATRA , Zaharia Stancu

Şatra despre care povesteşte Zaharia Stancu este forţată de jandarmi să plece spre o destinaţie incertă. "Nu vă aşteaptă nici un Rai dincolo de fluviu, omule! Aveţi ceva aur asupra voastră?", i se adresează un jandarm bulibaşei Him. "Asta era. Pretutindeni, lor, oamenilor oacheşi, şi acum ca şi mai înainte, când erau vremuri de pace, li se cerea de către jandarmi aur. Dădeau. Şi, în schimb, căpătau dreptul să umble prin sate şi să lucreze. Acum, de când cu războiul, aurul se ascundea, era mai rar şi mai scump, şi dacă războiul avea să mai dureze, aurul avea să devină şi mai scump. În timp de război, numai oamenii erau ieftini, atât de ieftini, că aproape nu preţuiau nimic." După o îndelungată peregrinare, întâmplările nefaste se înlănţuie treptat în viaţa şatrei, pe care iarna o găseşte lipsită de provizii şi abrutizată de lipsuri. Oamenii lui Him başa suferă de foame şi ajung, în final, să îşi taie urşii pentru a-i mânca. Personajele cărţii au un tragism autentic, sunt torturate de violenţa patimilor, a trăirilor paroxistice, pe viaţă şi pe moarte. "Sânge!... Să iasă cu sânge... Socoteala nu se poate încheia decât cu vărsare de sânge", strigă Uj Hoţul, un ţigan mărunt la trup, însă îndesat şi vânjos, unul dintre cei care pot părea mereu întărâtaţi, puşi pe scandal sau chiar pe omor. Unul dintre cei descrişi de Zaharia Stancu în felul următor: "Bărbaţii şatrei aveau toţi chici lungi, mustăţi stufoase, bărbi sălbatice. Pe obrazul nici unuia nu umblase briciul. Pe toţi, fără greşeală, îi împodobise firea cu ochi negri, de smoală, rotunzi, neobişnuit de mari şi plini de o strălucire care - dacă nu te fereai din calea ei - te ameţea şi te adormea". În interiorul şatrei se declanşează nenumărate conflicte ce subminează încet, dar sigur, autoritatea bulibaşei. În şatră funcţionează legi de convieţuire dure, inflexibile, străvechi. Străbate însă şi o puternică degringoladă a sufletelor chinuite de patimi cu proporţii de infern. Un laitmotiv al cărţii este triunghiul amoros între Goşu, nevasta lui, Lisandra, şi amantul acesteia, Ariston. Fiecare este puternic, Goşu o iubeşte cumplit pe Lisandra, ea îl iubeşte nebuneşte pe Ariston şi se înfruntă continuu, neistoviţi, sub ochii mulţimii însetate de spectacolul judecăţii. "Toate privirile erau îndreptate spre Goşu. Destul de aproape de Goşu se opri şi Lisandra. Ariston se răzleţi de cei doi şi înlemni. Goşu se uita în pământ. Tot în pământ se uita şi Ariston. Numai Lisandra căuta fără sfială ochii oamenilor din jur şi, când îi găsea, îi înfrunta nu numai cu îndrăzneală, ci şi cu neruşinare parcă." Nevasta păcătoasă este bătută până la leşin, stropită cu apă şi iarăşi bătută. Însângerată şi zdrobită, cu şoldurile vinete, cu trupul plin de tăieturi adânci, îşi spune în gând: "Şatra stă cu ochii pe mine. Mă crede biruită. Dar eu nu o să fiu niciodată biruită. Trebuie să mă ridic în picioare. Trebuie... Trebuie..." Bărbaţii din jur gândeau că niciodată Lisandra nu fusese mai frumoasă ca atunci. Goşu a privit-o adânc, muşcându-şi buzele, Ariston a privit-o scurt şi a vrut să urle. L-a potolit un prieten cu un pumn peste gură, spunându-i: "Ţi-ai pierdut mândria!". În cele din urmă, Ariston este ucis, dar moartea lui nu o întoarce pe frumoasa şi focoasa Lisandra la bărbatul său.

Şatra îşi duce întreaga viaţă în căruţe lungi, cu coviltir, şi în corturi "bătute de toate vânturile, de toate ploile, de toate viscolele". Despre muierile şatrei, Zaharia Stancu ne spune că au minţi agere, au viclenie, au ochii rotunzi, neobişnuit de negri, ochi cu care ameţesc şi zăpăcesc. "Cum te uiţi la mine-n ochi/ Cum te deochi/ Cum te uiţi la mine-n gură/ Te-ngălbeneşti la figură..." Culmea este că atunci când Alimut, băiatul bulibaşei Him, îi spune mamei sale, Oarba, că nu a auzit-o niciodată minţind, aceasta îi răspunde că alţii au auzit-o. "Cine?" "Bărbaţii şi femeile cărora le-am ghicit în ghioc sau în palmă. Noi le ghicim altora, dar noi nu credem în ghicit." Sigur că, dacă ar fi ştiut, Oarba i-ar fi spus feciorului său Alimut că viitoarea sa soţie, Kera, va fi necinstită sub ochii săi, înaintea nunţii, de patru nenorociţi.

În mintea tuturor oamenilor oacheşi şi osteniţi încolţise gândul că nu vor rezista iernii, că vor muri cu toţii până în primăvară. Unuia dintre ei, căreia îi fusese ucisă soţia, i se părea că, dacă bea întruna rachiu, sufletul îl doare mai puţin şi că doarme şi atunci când e treaz.

Chinuiţi de ei înşişi, înfometaţi, goniţi, oamenii şatrei se revoltă şi vor să îl înlocuiască pe bulibaşă. Him başa priveşte pădurea din care oamenii şatrei au rupt copacii şi gândeşte că primăvara crângul se va vindeca, frunzişul proaspăt va acoperi rupturile, dar şatra sa, bolnavă, va pieri. "Oamenii oacheşi vor muri sau vor fi omorâţi până la unul", îşi spune Him Başa, apoi se sinucide. O parte dintre oamenii şatrei reuşesc să reziste iernii îngrozitoare şi se îndreaptă spre ţară. Cartea vorbeşte despre destinul unei comunităţi umane, în condiţii de război. "Şatra" este un roman al dezagregării, al unei comunităţi care, obligată să se exileze, îşi pierde pe drum tradiţia. Este şi o parabolă a iniţierii în moarte. "Romanul lui Zaharia Stancu are o poezie a fabulosului, amintindu-ne desenul fantastic al unor vechi romane orientale. Violenţa patimilor, frumuseţe, candoare se adună într-o structură de legendă întemeiată pe structuri mitice" (Ion Vlad, "Şatra", revista Steaua, 1969)

Rămâne ca o tânguire cântecul Kerei: "Nu ştim de când umblăm cu negrele noastre corturi prin lume/ Nu ştim de ce colindăm cu lungile noastre căruţe prin lume/ Nu credem în ursitori, dar cineva ne-a ursit/ Să fim mereu pe drumuri, fără sfârşit/ Credem în viaţă şi viaţa ne este amară/ Credem în dragoste şi dragostea ne omoară..."